La mare la Eforie-Nord (I)

E sambata dimineata, ma trezesc cu noaptea-n cap ca sa plec la mare. De cateva zile meteorologii ne ameninta cu un sfarsit de saptamana canicular – un moment propice ca sa scap de colbul Bucurestiului si sa testez noutatile litoralului.

Ca orice impatimit al netului ma informez inainte si cedez rugamintilor nasei si sotiei (eu jurasem sa nu mai calc pe litoralul romanesc – promisiune tinuta cu sfintenie aproape 4 ani de zile – dar asa suntem noi barbatii, mai gingasi si mai sufletisti, cedam repede la rugaminti). Alegem El Stefanino din Eforie Nord, dupa pozele pe net si poztionarea fruntasa in Google (ii rup eu picioarele SEO-istului care le-a optimizat site-ul)  saracii de noi nici nu stiam ce ne asteapta.

Agitatia mare de dimineata, ingemanarea oarecum dificila a tabieturilor de cafea, ceai sau utilizarea alternativa a toaletei cu facutul bagajelor si pregatitul copilului anuntau o zi frenetica plina de neprevazut. Plecarea noastra catre mare de la ora 6:30 s-a desfasurat conform programului  updatat.

La ora 7:30 eram in fata casei si ma uitam cum roata stanga fata se bosumflase si pupa asfaltul. Era momentul ca sa dam la pompa pentru a purcede la drum. Ca orice sofer prevazator si semi-lenes am preferat sa apelez la o pompa electrica pe care mi-o cumparasem exact pentru acest tip de eveniment.

7:35  – am țâșnit in directia litoralului, 7:50 parasim Bucurestiul – dupa aceea nu m-am mai uitat la ceas ca eram intr-un mini concediu.

Drumul pana in Eforie a fost fara peripetii asa ca nu merita mentionat. Odata ajunsi pe strada T. Vladimirescu (nu Tudor Vladimirescu ci doar „T.” nici GPS-ul nu a auzit de Tudor ci doar de Vladimirescu, dar asta nu e important) am oprit la un sens giratoriu si la cea mai mare terasa din zona. Am intrebat de marele hotel El Stefanino unde noi inchiriasem un apartament. Cei trei localnici care trudeau pe terasa au ridicat din umeri, iar unul, cu mai multa dragoste de vorba si mai putina de munca s-a apropiat si mi-a zis in timp ce-i privea pe ceilalti cum spala pe jos:

– Ca sa vezi domnule ce s-a mai construit pe aici! Eu sunt localnic dar nu am auzit de hotelul asta in viata mea.

Atunci, eu mi-am pus primul semn de intrebare in legatura cu El Stefanino. Era deja prea tarziu, noi platisem deja pe net cei 75 de euro pe noapte. Evident hotelul era 200 de metri mai la vale si avea o faima puternica, construita cu grija in cartier, dar ca orice lucru perfect era inexistenta. Pentru ca lucrurile sa fie mai minunate, pe casa galbena ce sprijinea hotelul zacea un anunt obraznic „Avem camere – 60 Ron/zi”.

Nu conteaza imi zic in sinea mea, eu voi sta ca un nabab la hotel, nu la casa, care, trebuie sa recunosc parea destul de draguta.  Trag mandru de nesfarsitele bagaje si le inghesui pe usa hotelului. Navalesc ca un dop de sampanie in lobby dupa ce reusesc sa trec de barajul usii prea inguste.

Surpriza! Lobby-ul era la fel de incapator ca un Fiat 500 in care mai erau puse un dulap, doua canapele si doua masute. Cursurile unei scoli de balet ar fi fost extrem de folositoare pentru a ne ajuta in a ne strecura pe varfuri prin spatiul cu zgarcenie pus la dispozitia clientilor.

Aflam ca ne putem caza si apartamentul cu vedere catre mare este la etajul 2. Dupa ce am ajuns cu succes la etajul unu am ramas siderati vazand ca scarile continua cu cateva trepte care se infunda. Revenim pe coridor si ma gandesc cu ciuda ca mi-am lasat GPS-ul in masina, ne-ar fi fost foarte util prin labirintul coridorului etajului unu. Dupa ce sotia mea pleaca in recunostere,  eu raman de paza la bagaje si imi aud nasa care striga disperata dupa noi. „Unde sunteti ca eu am ajuns pe acoperis” Si ea cazuse in capcana scarilor infundate. Totusi, sotia reuseste sa gaseasca drumul eliberator.  O alta scara, pusa intr-un loc neasteptat, ingusta cat sa treaca un om deschidea drumul catre etajul doi.

Fericiti deschidem usa marelui apartament. La inceput credem ca am gresit camera, nu mai vazusem paturi suprapuse din copilarie, de cand mergeam in tabere. In holul apartamentului zaceau doua paturi suprapuse din fier, inghesuite intr-un spatiu de 1,5 m latime si 3 m lungime. Scuzati, nu era hol, era prima camera. A doua camera, ceva mai mare are un pat matrimonial si un design oarecum dubios. Ma duc la geam sa vad marea. S-ar vedea bine daca nu ar fi fost acoperisul cladirii vecine in prim-plan.

OK, mai astept doar manelele ca peisajul sa fie complet. Deci, daca doriti sa vizitati Eforie Nord uitati de El Stefanino. Daca aveti dusmani, recomandati-l din toata inima.

Evident „vremea probabila” pe care ne-au livrat-o meteorologii nostri este probabila sau mai bine zis improbabila. Canicula anuntata la TV, pe teren era „cer partial noros”.

Pentru cine nu stie, la Eforie faleza e inalta si a trebuit sa coboram pe scari echivalentul a mai multe etaje, printre eternele coji de seminte, pet-uri goale, si chiar scutece folosite. Cateodata stau si ma gandesc ca daca as adormi pe plaja, la trezire nici nu ar trebui sa deschid ochii ca sa vad unde sunt. O mana infipta in nisip care ar da de o coaja de samanta sau un muc de tigara ar fi cel mai bun semn ca ma aflu pe litoralul romanesc. E o adevarata traditie ca orice cocalar sa-si insemne locurile de intalnire cu altii printr-o maree de scuipaturi, coji de seminte si mucuri de tigara. Ei isi insemneaza locurile precum cainii copacii. Evident fiind intr-un numar atat de mare pe meleagurile noastre nu se mai stie care sunt locurile unora sau ale altora decat dupa cat de recente sunt cojile.

– va urma –